Magie

        1 decembrie-O zi aglomerată pentru orașul în care trăiesc. Toată lumea aleargă și își sărută persoanele dragi urându-le la mulți ani. Am preferat să rămân acasă și să mă cuibăresc în pat cu o carte în mână- Dostoievski-Adolescentul. Pentru unii o carte grea,pentru mine una relaxantă.  Când nici nu am realizat s-a facut seara-ora 7.
        Am hotărât să ies totuși afară să văd luminițele din oraș, așa că în următoarele 30 de minute eram in centru. În primele secunde am avut impresia că visez și nu mă mai aflu în București. Peste tot oameni cu cadouri în mână și luminițe ca în povești. De la fulgi de zăpadă și steluțe, la bradul uriaș de la Universitate, din centrul târgului de Crăciun. În jur se simte miros de scorțișoară și vin fiert sau kürtos cu nucă și miere. Copiii stau la coadă pentru a putea intra în cămăruța moșului, să stea de vorbă cu el și spiridușul lui, Rudolf. Unde sunt? Ce se întâmplă? A venit oare Craciunul și eu nu am realizat? Mă uit din nou la calendarul de pe telefon. Se pare că suntem tot în data de 1 Decembrie,dar atmosfera Crăciunului din centrul capitalei te cuprinde în totalitate. Simți că pierzi noţiunea timpului și că te afli pe un tărâm nou,de-a dreptul magic.
      A venit decembrie,cu spiritul și frumusețea sărbătorilor, ce te face sa uiți în totalitate de frig, și te face să te bucuri de cele mai mărunte și neprețuite lucruri din viață. Bine ai venit Decembrie. Sper sa ne învălui și anul acesta în magia ta! ❤

El

       Când vine vorba de el totul este diferit. Alături de el am invăţat să iubesc,să apreciez ceea ce am şi să mă simt bine în pielea mea. De multe ori aş vrea doar să mă urc în tren şi să plecăm oriunde vedem cu ochii. Să nu mă gândesc la bani,la şcoala,la probleme...doar sa fim împreuna şi să vedem toată lumea ţinându-ne de mână. În fiecare seară adorm cu imaginea acelui "te iubesc" ce numai de mine poate fi inţeles, şi cu dezamăgirea că nu este lângă mine.
           După cum am zis,m-a învaţat să iubesc...dar nu în acel mod în care o fac cuplurile pe care le văd oriunde merg,ci acea iubire sinceră ce apare între cei mai buni prieteni. M-a invăţat să dau un sens nou acestor cuvinte magice. M-a facut să înţeleg că nu trebuie să ai o relaţie cu cineva pentru a putea iubi. M-a invăţat cum e sa ţii la cineva doar ca la cel mai bun prieten. A devenit cea mai frumoasă pată de culoare din viaţa mea şi mi-a dat un nou sens al tăirii.
        Imi e dor de el...deşi încă nu pot conştientiza că până vara următoare nu o să îl vad. Îmi e dor de zâmbetul şi de poveştile lui. Stau întinsă în pat şi mă gândesc...de ce îmi e de fapt dor. Realizez că nu există ceva aparte ci pur şi simplu existenţa şi frumuseţea fiinţei lui îmi imprimă acest sentiment în suflet.

Misteriosul de pe Brad

     Probabil vă întrebați cine este această persoană? E foarte simplu! Numele lui este Alex,are 18 ani jumate și e din Brașov. De ce tocmai misterios? Să dăm puțin timp în urmă.
Sfârșitul lui iulie,seara:
      Era o seară liniștită,călduroasă de iulie. Mă vazusem cu Mirela,cea mai bună prietenă a mea și cu Alin,cel mai bun prieten băiat,sau cel puțin unul dintre ei. Un dor infernal de minunata platformă verde,numită Brad din zona bunicilor m-a facut să-mi bat prietenii la cap. Dupa o lungă luptă dusă cu ei am reușit sa îi conving,așa că am mai luat legătura cu cineva,ne-am luat tigări si altele de ronțăit si am plecat pe Brad. Pe drum ne-am intâlnit cu Marius,un prieten nu tocmai vechi si verișorul lui, Alex. La prima impresie am zis 'ok, o persoană nouă în gașca noastră, sună bine'. La cât de vesel și vorbareț era Marius, pe atât de tăcut si retras era Alex. Acesta a fost primul impuls care m-a facut curioasă...cine e și de ce e atât de retras? Acestea au fost primele intrebări pe care mi le-am pus...și am ramas fara răspuns până când am ajuns pe Brad,lângă el,încercând sa îi arăt un avion. Astfel, de la o simplă jucărie,un laser,am ajuns să mă împrietenesc cu un băiat super. Atunci am început să vorbim,iar conversația părea interminabilă. Pentru o perioadă am avut impresia ca am reușit în sfarșit să evadez din lumea noastră și am păsit in una complet nouă, continuând discuția cu un necunoscut. Prima impresie facută după ce am stat de vorbă cu el a fost: 'acest băiat e un eu in varianta masculină și mai mare'. Coincidenta făcea să fim amândoi berbeci,născuți la o zi distantă...si câțiva ani. Mă bucuram că am cunoscut o persoană care mă intelege…greu găseam astfel de oameni...astfel încât am reușit să adorm cu zâmbetul pe buze. O scurtă perioadă nu am mai știut nimic de acest băiat misterios..nici timp sa mă interesez nu am mai avut. Dar,în momentul în care am găsit o mică fereastră deschisă am reușit sa îi iau numărul de telefon și să continui să țin legatura cu el. Atunci am realizat că e o persoană foarte deschisă..un artist! Mi-a spus că scrie. Am vrut sa văd, așa că am stat pe capul lui până ce mi-a dat adresa site-ului pe care scrie și a tumblr-ului lui. Atunci am realizat ca într-adevăr acest băiat este diferit, în sensul bun și cu adevărat special...însă în continuare o enigmă. Mă făcea curioasă, vroiam să știu mai mult, tot mai mult...dar ma lăsa in aer. De ce? Nu știu. Într-o seară cufundata în discuții filozofice despre artă și viață mi-a spus 'sunt o persoană misterioasă'. În acel moment am realizat că am întâlnit o provocare. O provocare să îmi controlez curiozitățile și să îmi antrenez răbdarea ce credeam că  e mult mai rezistentă. Încetul cu încetul m-am apropiat de el...și am ajuns să spun 'cum să nu îl iubești?' S-a dovedit a fi un om extraordinar și un prieten cum rar găsești. Am ajuns să cred ca îi pot spune orice și îmi pot pune increderea în el fără să știu prea multe. Știu că nu mă va judeca pentru felul în care gândesc, și chiar dacă mai avem și diferențe în gusturi..precum ploaia,accepta asta.
      Vorbind despre gusturi...aș putea spune că sunt destul de rafinate. Pentru început..știe cu adevarat cum să se îmbrace. Acesta a fost primul lucru care mi-a sărit în ochi. După..am observat că are parul mai lung dar îl tine prins. That moment was wow, având în vedere că de mult vroiam un astfel de prieten. După câteva discuții am băgat de seama că are și simțul umorului și ascultă rock. Acela a fost apogeul. Un rocker cu simțul umorului, sensibil și cu părul puțin lung. O persoană deschisă care să mă înteleagă și cu care să pot vorbi orice...mă întrebam de ce nu l-am cunoscut mai devreme? După aproximativ o lună...am impresia că încep să  îl cunosc...dar acum,după ce am acceptat să mă autodepășesc și să încerc să scriu și despre altcineva care să nu îmi fi făcut sufletul praf, am realizat că știu foarte puține despre acest băiat. Astfel...el rămâne în continuare o enigmă, un mister ce nu îl vezi decât în momentul în care încerci să afli mult prea multe...și toate acestea sub înfățișarea unui om frumos, vessel, și cu un accent înebunitor.

Viata sau moarte?

    Spini.Flăcări.Țipete.Un trandafir ce moare. Ochii tăi au devenit mult prea roșii și plang. Or fi de la oboseală? Sau de la noptile albe petrecute singură în camera ta savurându-ți țigara Dunhill și admirându-ți sângele ce ți se prelinge pe degetele amorțite în urma noilor tăieturi? Te iubesc,dar nu mai pot privi cum te distrugi singură în fiecare zi. Ești o femeie frumoasă,iar ochii tăi albaștri și părul tău blond ar putea ucide pe oricine...de ce le folosești împotriva ta? De ce nu poți vedea că mă distrugi și pe mine?
    În astfel de momente realizez că moartea ar fi mai ușor de suportat. Poate după ce am muri am fi mai fericiți.Poate că ne-am vedea toate visele in sfarșit realizate. Poate că după ce vom muri vom pași pe o planetă nouă,a noastră,unde totul este posibil. Dar...oare am putea traversa acest tărâm unde cuvântul "poate" devine "sigur"? Nimeni nu știe...tuturor ne este frică să încercăm...dar cu toate astea...ce poate fi mai misterios decât momentul și viața de după moarte? Căci toți o află,dar nimeni nu o poate împărtăși.

Si ploua...

    Ploua...picaturi reci imi ating pielea fierbinte,iar aburii se ridica usor spre cerul gri. Caldura era ucigatoare. Simteam cum nu mai am aer sa respir si ma sufoc incetul cu incetul. Nici ploaia nu ma mai putea ajuta...totul in jurul meu era sufocant si trist. Ma opresc...si incep sa plang. Suspinele imi duduiau in cap de parca m-as fi aflat intr-o pestera. Vad cu ochii incetosati o silueta neagra,perfecta ce se apropie de mine si ma ia in brate. As fi vrut sa te iau si eu in brate dar nu puteam...continuam sa plang si sa tip,zicand doar "nu mai pot!". Ma strangi mai tare in brate si ma saruti pe frunte zicandu-mi "Poti,te rog,rezista!". Cuvintele tale imi dadeau putere...ma alimentau si ma faceau sa vreau sa rezist...dar se pare ca ajunsesem la capatul fortelor.. Vroiam sa ma opresc...nu vroiam sa te ingrijorez mai tare,dar,fara sa realizez....tipetele mele erau mai puternice iar lacrimile curgeau la nesfarsit. La un moment dat am simtit cum picioarele mi se inmoaie si cad,ma prabusesc. In acel moment m-ai luat in brate,m-ai asezat pe o banca si nu mi-ai dat drumul pana nu m-am linistit...
     Dupa cateva ore ma aflam la erajul 9 al blocului unde locuiesc. Ma gandeam ca trebuie sa intru in casa,dar nu puteam sa ma ridic. Linistea din hol,scarile reci si intunericul reusise sa ma calmeze. Stateam cu capul intre maini si nu ziceam nimic. Sunetul reapiratiei mi se pare imposibil...asa ca ma opresc pentru cateva secunde. In acel moment...realizez ca nu sunt singura...tu inca erai cu mine. Tristetea din ochii tai ma ucidea. Te uitai la mine si nu stiai ce sa imi spui,sau daca sa imi spui ceva... Nu imi placea sa te vad asa... Am schitat un zambet si ti-am zis 'sunt ok'...insa ochii imi erau inlacrimati. M-ai luat in brate si mi-ai zis 'vei fi ok'..iar afara inca ploua..

O zi mare pentru un om mic

        Totul a inceput intr-o dimineata ploioasa de vineri. Ieseam de la metrou si ma indreptam cu pasi grabiti spre Amfiteatrul Nato. Urma sa particip la o intalnire cu un absolvent al Facultatii de Comunicare in cadrul SNSPA, ce imi putea schimba vittorul.
        Dupa cateva minute intru intr-o cladire necunoscuta si sunt condusa spre locul cu pricina. Ma asteptam sa fie plin si sa trec usor,neobservata printre ceilalti,dar,spre surprinderea mea,in sala erau 6 persoane.
        La intrare am fost primita cu niste priviri intrebatoare,dar apoi nu mi s-a mai acordat prea multa atentie.
        In fata,la catedra, statea o tanara ce mi-a sarit in ochi de cum am intrat pe usa. Avea parul scurt,tip bob,brunet, un ruj rosu, nu foarte aprins, si un sacou alb ce ii scotea in evidenta silueta superba.
       Initial am crezut ca este o studenta in anul III , dar mai apoi, am aflat ca o cheama Alina Galeriu si are 26 de ani. Lucreaza in PR(Public Relationship) in cadrul grupului de agentii de comunicare 'The Group'. La inceput am fost putin surprinsa, dar mai apoi, am inceput sa ii ascult povestea.
       Incetul cu incetul am devenit captivata de tot drumul parcurs pentru a ajunge la firma la care lucreaza acum,dar si de micile aventuri din liceu si facultate.
       Astfel,am aflat ce este succesul,ce evaluari trebuie luate in considerare, importanta vocii interioare si importanta invingerii fricii de intoarcere. De asemenea, am realizat in ce consta meseria in domeniul PR si multitudinea de avantaje pe care le are.
        In incheiere,as dori sa le multumesc persoanei care mi-a aratat frumusetea relatiei 'Agentie-Client' ,ce mi-ar putea influenta viitorul si persoanei care m-a invitat la acest eveniment. Multumesc Alina Galeriu si Andrei Kaze!

Copiii plajei

      Vara,plaja,stele,tu,eu si un cantec vechi. Asa incepe o poveste de dragoste.
       Un foc de tabara,o stea cazatoare si o chitara pierduta pe plaja. Cum de nu te-am observat pana acum? Un necunoscut ce canta "Still loving you" la chitara...fara sa il cunosc... Situatia nu putea ramane asa.
        M-am asezat langa tine si te admiram in liniste. Cine erai? Cand ai aparut in cercul meu de prieteni? Te-ai oprit...si am aflat cine esti. Iti spuneai omul plajei. De la inceputul verii te plimbai pe plaja cu o chitara in mana. Mi-ai spus ca nu poti pleca de pe plaja...ca marea e mama ta,iar cerul e tatal tau...dar vei disparea odata cu terminarea verii. Nu te-am crezut...am ras. Atunci m-ai luat in brate si m-ai rugat sa mai raman cu tine. Am acceptat. Erai misterios si vroiam sa te mai aud cantand. Credeam ca vom sta cu toti ceilalti...dar nu. M-ai luat de mana si m-ai dus in capatul opus al plajei. Ne-am asezat. Eram doar noi doi,marea,luna,stelele si o chitara. Ar fi trebuit sa ma tem...erai un strain...dar simteam ca te cunosc de o viata. Te tineam in brate si ma simteam in siguranta.
In bratele tale am petrecut toata seara. Mi-ai povestit cum e sa traiesti pe plaja si m-ai invatat cateva note la chitara.
      Asa a trecut o noapte intreaga...imbratisati...priviti doar de luna...dar soarele rasarea....iar tu trebuia sa pleci. M-ai condus pana in fata hotelului,tinandu-ma in brate in timp ce priveam rasaritul si soptindu-mi la ureche ca ne vom revedea diseara. Am vrut sa iti multumesc ,dar atunci m-ai prins de obraji,m-ai sarutat si ai fugit. Nu intelegeam ce vrei...dar sarutai atat de bine...astfel incat seara te asteptam la focul de tabara. Ai venit usor in spatele meu,m-ai luat in brate si m-ai sarutat duios pe obraz.
       Am stat putin cu ceilalti,apoi am plecat pe plaja povestind,razand si profitand unul de tandretea celuilalt. Asa trecea fiecare seara. Adormeam pe plaja si cantam la chitara. Ma tineai in brate si ma invatai sa cant.
      Totul era perfect...dar vara se sfarsea si tu trebuia sa dispari... Ajunsesem sa te iubesc si refuzam sa cred asta ...asa ca am hotarat sa raman cu tine. Marea si cerul nu au fost de acord. Au incercat sa ma izgoneasca prin toate modalitatile posibile...dar eu nu puteam renunta.
       Dupa o serie de incercari,parintii au realizat ca nu mai puteau face nimic...asa ca s-au hotarat sa ma transforme in fata plajei...lucru pe care l-am acceptat fara ca macar sa ma gandesc.
         Astfel,din acel moment am locuit pe plaja,avand doar o chitara... Dar nu conta...eram cu tine si asta facea cat toate lucrurile din lume. Te iubesc!

Cine sunt?

     O seara intunecata..o melodie veche..si alte ganduri puse pe hartie.
      Asa se pare ca se incheie o zi superba,in care am ras si m-am distrat. Dar...daca am avut o zi atat de buna...acum de ce privesc melancolica cerul? De ce nu pot vedea stelele ascunse dupa norii grei ce ma apasa pe umeri? De ce?
       O intrebare fara raspuns...am ramas singura...pierduta printre acorduri de chitara a unor melodii vechi...mana imi tremura si un fum gros se risipeste in aer...o tigara arsa ma stoarce de viata si energie...Ma privesc in oglinda si nu ma mai recunosc...Nu mai stiu cine sunt,ce vreau,de ce fac toate astea...simt ca totul e o iluzie iar noi suntem niste marionete dirijate de crudul timp ce nu face altceva decat sa se joace cu sufletele noastre...dar ce s-a intamplat cu mine? Cand m-am schimbat atat de mult? Ce am devenit? Unde a pierit acea fetita inocenta din mine?... Alte intrebari fara raspuns...poate ca asta e de fapt viata...un set de intrebari si teste fara raspuns ce iti ocupa timpul...pentru ca timpul inseamna viata...iar daca esti slab viata te dirijeaza in jocurile ei murdare.
     Asa ca ridica-te...si infrunta viata,evadand din sforile stranse ce te leaga de timp...traieste si regaseste-te...e singura cale catre supravietuire...asta voi face si eu!

Am obosit..

      Am obosit...am obosit sa lupt,sa astept si sa sper la o minune ce va face ca lucrurile sa devina ca inainte...nu vreau sa fim chiar ca la inceput...ci sa ramanem in adevaratul sens al cuvantului prieteni. Nu vreau sa vorbim cu orele ci doar 15 minute...Imi doresc enorm sa imi fii acel prieten cu care sa pot vorbi orice si care sa ma asculte si sa imi dea un sfat...sa nu ma lase sa cad in prapastia tristetii...asa cum eram pe vremuri...
     Poate ca sunt absurda si toate ideile astea sunt doar in mintea mea...dar...atunci cand m-ai acceptat ca pe prietena ta m-ai acceptat cu toate ideile si defectele mele....cu care acum nu mai esti de acord....vrei sa fiu perfecta? Nu pot,imi pare rau...
     Macar pot sa fiu linistita cu mine ca nu m-am dat batuta si am luptat...atat cat am putut...si inca mai am putere...dar nu mai pot lupta singura pentru ca ma ranesc pe mine...si ma doare...

Un nou inceput

     Singura,intr-un colt al camerei,stau cu pixul in mana si caietul in brate. Incep sa scriu si simt cum ochii mi se impaienjenesc iar lacrimi reci acopera cuvintele scrise cu sange pe aceasta foaie. Intind mana dupa cutia cu servetele,dar se pare ca s-au terminat. Atunci realizez ca toata noaptea am stat cu perna si cu toate amintirile in brate,plangand.
      Dar nu mai pot...lacrimi nu mai am,iar tie oricum nu iti mai pasa. Cu toate acestea, inca imi e greu sa trec peste tot ce a fost...deoarece erai sufletul meu pereche,completarea mea,persoana care putea sa ma faca sa zambesc pana si in cele mai negre momente...
       Acum stau si ma gandesc...pentru ce continui sa sufar? O amintire? O imagine? O iluzie? Pentru ca doar atat a mai ramas din tot ce am avut...iar acum am ajuns sa fim doar doi straini cu amintiri...
       Iau un ultim servetel,imi sterg lacrimile,inchid ochii si mai derulez odata filmul cu noi doi...apoi il sterg. Deschid ochii,incerc sa schitez un zambet si ma hotarasc sa inchid acest capitol. O foaie noua urmeaza sa fie scrisa in viata mea,cu zambete si lacrimi de fericire. Acum,odata pentru totdeauna te scot din mine si din inima mea,rezervand un loc nou persoanelor care chiar merita. S-a terminat!

Calea spre fericire

     Cateodata singurul lucru de care ai nevoie e o schimbare...o schimbare de perspectiva,de stil,de viata...de tot. Ai nevoie de persoane si lucruri noi in viata ta pentru a descoperi lucruri noi,pentru a putea avea alte amintiri ce le vor acoperi pe cele ce te intristeaza. Astfel, viata ta se va colora si nu va mai fi doar in nuante de alb si negru. Singurul lucru pe care trebuie sa il faci este sa iti acorzi sansa sa traiesti,sa simti viata cu toata fiinta ta si sa te bucuri de tot ce iti ofera ea....este cea mai sigura cale catre fericire :)

Si trebuie sa renunt...

       Si a venit momentul in care trebuie sa renunt…sa iti dau drumul si sa privesc cum esti  fericit alaturi de altcineva…dar pur si simplu nu pot.Ai devenit ca un drog pentru mine…si am nevoie de tine.Am nevoie sa te strang in brate,sa te sarut,sa te aud inainte de culcare,sa simt ca esti al meu iar eu sunt a ta…am devenit dependenta de tine. As vrea sa pot opri acest sentiment…sa inchid ochii iar a doua zi cand ma voi trezi totul sa fie doar un vis…si tu sa fii ca inainte…

       Imi e dor de tine…cu toate ca nu te-am auzit doar de cateva zile.Am facut o pasiune pentru vocea ta,pentru chipul tau,pentru imbratisarile tale,dar mai ales pentru felul in care ma sarutai….ca si cum ar fi fost ultima data.Prbabil pentru ca ai stiut ca asa e…

        Nu stiu daca ceea ce simt pentru tine e dragoste sau obsesie…dar clar ma conduce catre nebunie…pentru ca nu mi te pot scoate din cap…si peste tot aud doar glasul tau dulce si imbietor si te vad in fiecare persoana pentru o fractiune de secunda…te doresc mai mult ca oricand si nu ma pot obisnui cu gandul ca ti-ai gasit pe altcineva…acest gand pur si simplu ma innebuneste….ma face sa tip,sa plang  si imi rastoarna tot cursul vietii…deoarece mi-ai dat vise,sperante,iluzii…toate in van…toate imposibile acum…

      Speram ca atunci cand te voi vedea voi putea sa te tin in brate si sa te sarut pana voi ramane fara aer…erai tot ce imi doream…dar acum…nici nu stiu daca voi putea sa te privesc in ochi fara sa mor pe dinauntru…imi e teama de ziua in care te voi vedea…si nu stiu daca ma voi putea stapani…daca voi putea doar sa ma uit la tine si sa vorbim…fara sa te tin in brate,fara sa simt cum imi ard buzele de dorinta si mai apoi de placere,fara sa ma pot juca in parul tau in timp ce te sarut…altfel zis fara sa simt ca esti al meu…pentru ca acum esti al ei…si asta ma innebuneste…pentru ca am ajuns sa te iubesc.

Da sau nu?

      Exista momente cand stai,privesti in gol si retraiesti amintirile frumoase.Te desprinzi de realitate incetul cu incetul.Stai langa o persoana dar devii incapabil sa o mai si asculti.Ajungi intr-un loc,asculti o melodie, si in urmatoarele secunde devii inconstient de ce se intampla in jurul tau.

     Cand nici nu realizezi,esti in trecut. Traiesti iar acele sentimente,simti iar acel sarut si poti sa atingi iar acel baiat. Poti sa il tii in brate,sa te joci cu parul lui si sa il auzi cum iti spune suav,la ureche,cand te astepti mai putin “Te iubesc”.

     In acel moment retraiesti acei fluturasi in stomac si simti ca nu mai ai nevoie de nimic altceva…doar de el. Pentru cateva momente devii iar naiv si crezi ca el e persoana pe care ai asteptat-o atat timp si de care ai nevoie.

      Visezi…zambesti…te simti iar fericit. Apoi,simti  o durere cumplita,iar cand te intorci…surpriza! Persoana care insemna totul pentru tine te injunghie pe la spate. Incepi sa tipi,sa plangi si sa te intrebi “De ce el?” Il auzi cum iti spune ca totul s-a terminat si ca pentru el a fost doar un joc…un joc pe care tu l-ai pierdut.Atunci…vise.sperante,dorinte…totul se naruie,dispare. Realizezi ca totul a devenit nimic si in tot acest timp ai tinut in brate si ai sarutat o iluzie,un vis….si te trezesti la realitate.

        In clipa urmatoare auzi o femeie care tipa ca nu are loc pe unde sa coboare .Te trezesti intr-adevar.Esti in prezent,doar ca putin mai trist si mai dezamagit.Atunci viata te intreaba “Chiar  ai de gand sa suferi dupa el?”

       Inchizi iar ochii.De data asta nu mai vezi baiatul dragut care iti spunea “Te iubesc”.Tot ce vezi e o persoana care te face sa plangi si iti sparge inima in mii de bucati fara sa ii pese.

     Deschizi ochii si te gandesti la intrebarea pe care ti-a pus-o viata….o intrebare dificila. Oscilezi intre da si nu…dar e alegerea ta.Ce vrei sa faci in continuare?