-Închide ochii. Ce vezi?
-Nimic,spuse ea.
-Nu te gândi la nimic, doar lasă-te purtată de
întuneric şi spune-mi când începi să vezi ceva.
După câteva minute fetei i-au dat lacrimile. Din ce în
ce mai multe curgeau ca dintr-un izvor fără capăt.
-E el. E aici. E din nou cu mine, șoptise fata printre
lacrimi. Îl văd cum mă ţine în braţe. E întuneric şi aici. E doar luna. Eram
bolnavă. Aveam bronșită. Dar lângă el nu am simţit nevoia să tuşesc. Parcă
respiram aerul lui, nu pe al meu. M-am cuibărit la pieptul lui. Nu ziceam
nimic, doar îi ascultam inima. Bătea la fel de tare ca atunci când m-a sărutat
prima dată dorind atât de mult acel tiramisu. Voiam să îi spun că îl iubesc. Nu
o fac totuşi....
-Continuă, îi spuse psihologul cu care făcea terapie.
-M-a sărutat pe frunte şi m-a întrebat dacă încă îl
iubesc. Aş vrea să urlu că da,o făceam şi atunci, după câteva luni, o fac şi
acum. Totuşi am tăcut. I-am spus şi lui să tacă. A facut-o şi m-a strâns şi mai
tare în braţe. A zis că vrea să se asigure că nu îmi e frig. Oh,cum avea grijă
de mine.
Fata s-a
ridicat în fund, şi-a pus capul în palme şi a început să plângă fără ca măcar
să mai respire. Psihologul s-a apropiat de ea şi i-a spus ca e okey.
-De ce? De ce încă îmi bate inima ca şi cum mi-ar ieşi
din piept când mă gândesc la el, când îi văd pozele, când văd acea poză în care
mă ţine de mână pe patinoar? De ce îmi lipseşte atât de mult grija lui? Toţi
din jur încearcă să aibe grijă de mine. Şi cu toate astea eu tânjesc dupa
certurile lui şi simulările lui de supărare atunci cand ştia că fumez din nou.
Tânjesc să mă liniștească atunci când îmi amintesc de vara în care l-am
cunoscut şi plang. Tânjesc dupa el. A fost primul...
-Primul ce?
-Primul sărut, primul gând dimineaţa, primul vis pe
care mi-l aminteam, primul care m-a făcut să am fiori pe spate şi fluturi în
stomac, primul care îmi dădea bună dimineaţa ţi ultimul care îmi spunea noapte
bună, primul care adormea cu mine la telefon...prima mea dragoste.
